Ca o anexă a acestui site, ne propunem să discutăm aspecte lingvistice care să se adreseze atât celor în domeniu, cât şi vorbitorilor obişnuiţi: probleme gramaticale spinoase în diferite limbi, greşeli frecvente ce apar în vorbire/scriere, greşeli de traducere, informaţii de specialitate, etc.

ii vs. i
     Adăugarea greşită a unui i la finalul unor cuvinte pare să îşi aibă originea în graiul muntenesc, care se caracterizează prin predilecţia pentru vocalele e sau i în defavoarea vocalelor î sau ă (ultimele fiind specifice graiului moldovenesc). Astfel, întâlnim tot mai des în ultimul timp scrieri şi pronunţii precum: aşi merge acolo (corect: aş merge), nu fii supărat! (corect: nu fi supărat!), ţigare (corect: ţigară), plaje (folosit ca sg.) (corect: plajă), etc.

     Cele mai mari probleme le ridică verbele terminate la infinitiv în i (a fi, a şti, a trebui, etc.). Mai jos sunt două reguli simple prin care putem înţelege când folosim ii şi când i:
          * Imperativul negativ, viitorul şi condiţionalul au la bază forma de infinitiv a verbului:
a fi => nu fi obraznic!;
a trebui => va trebui să mergi acolo; ar trebui

a mânca => nu mânca tot!; va mânca
a merge => nu merge acolo!; va merge

          * Pers. a II-a sg. (indicativ, conjuntiv) adaugă de obicei un i
a fi => să fii
a şti => tu ştii; să ştii

a cânta => tu cânţi; să cânţi
a înţelege => tu înţelegi; să înţelegi